Cine suntem?
Suntem o echipa tânără ce şi-a propus sa transforme şcoala în "atelier al umanităţii şi drum regal al înţelepciunii", după cum spunea Comenius, Părintele didacticii moderne.
Pentru a forma tinere caractere este bine de oferit egalitate de șanse tuturor participanților la actul didactic, egalitate de care vom vorbi în rândurile de mai jos.
Egalitatea de șanse şi nondiscriminarea
în mediul şcolar – amenințare sau provocare pentru cadrul didactic?
Educaţia reprezintă unul dintre domeniile de cunoaştere cu mari implicaţii în vastul proces al dezvoltării umane şi sociale. Complexitatea sa este dată de abordările multiple care trebuiesc avute în vedere: perspectiva adultului pe care o conţine idealul educaţional, perspectiva subiectului aflat sub influenţă educaţională (nevoi şi particularităţi), perspectiva cadrului educaţional, aspecte instituţionale sau neinstituţionale, aspecte statice (constante, valori) şi dinamice ale procesului.
Din punct de vedere etimologic, termenul educaţie poate fi dedus din latinescul educo-educare: „a alimenta”, „a îngriji”, „a creşte”, „a îndruma, „a orienta”, „a dirija”, „a conduce” pe cineva către un scop bine stabilit, spunea domnul prof. Ioan Jinga. Termenul mai poate fi dedus şi din latinescul educo-educere, care înseamnă „a duce”, „a conduce”, a scoate” „a scoate din”, „a înălţa”, aflăm din Dicționarul de Pedagogie .
Vorbind despre egalitatea de șanse şi nondiscriminare în mediul şcolar, ar trebui să luăm aminte la Didactica Magna a lui Comenius părintele Didacticii moderne, din care aflăm că școala este atelierul umanităţii şi drumul regal spre înţelepciune, atelier destinat tuturor, care se străduieşte să-i facă pe oameni înţelepţi la minte, prudenţi în acţiune și cucernici în inimă, pentru a deveni persoană raţională, persoană care este stăpână pe sine şi pe celelalte creaturi şi persoană care este încântarea Creatorului său.
În şcoala modernă rolul pedagogului se modifică în sensul că, pe de o parte, el nu mai reprezintă unica sursă de informaţii pentru elevi, iar, pe de altă parte, funcţia sa nu se reduce la transmiterea de cunoştinţe, ci constă în organizarea şi îndrumarea activităţii de învăţare, astfel ca aceasta să favorizeze realizarea unor obiective mult mai complexe şi mai importante, cum sunt capacitatea de autoinstruire şi autoeducaţie şi de adaptare la situaţii noi, precum şi formarea unui sistem de deprinderi absolut necesare pentru a-şi desăvârşi pregătirea, pe baza unor relaţii de cooperare, comunicare reală şi încredere reciprocă. Egalitatea de șanse este o provocare pentru pedagogul modern, el trebuind să fie:
· dascăl model - profesorul ce oferă elevului reperele necesare pentru a atinge ţintele propuse, iar elevul acceptă provocarea şi porneste în călătorie alături de învăţător.
· dascăl prieten - profesorul este un prieten la care fiecare elev poate apela atunci când are nevoie; profesorul sprijină, ascultă şi ajută elevul.
· dascăl călăuză - în călătoria cunoaşterii, profesorul cunoaşte reperele şi-i prezintă elevului alternativele şi soluţiile optime pentru atingerea unei ţinte; relaţia se bazează pe respect reciproc; învăţătorul nu dictează răspunsuri, ci oferă direcţii pentru ajungerea la destinaţie.
· dascăl magician - pregătirea temeinică a profesorului îi oferă această postura prin care îl îndrumă pe elev să folosească obiectele şi instrumentele pentru învăţare.
· dascăl consilier - profesorul e cel de la care elevii aşteaptă sfatul cel bun.
· dascăl maestru - profesorul oferă imaginea standardelor de cunoaştere şi acţiune, îl aşteaptă pe elev să obţină cunoştinţe, abilităţi, competenţe.
· dascăl susţinător - profesorul este alături de elevii săi, este sprijin pentru depaşirea dificultăţilor întâmpinate în învăţare.
· dascăl facilitator - profesorul nu oferă cunoaştere ci face posibil accesul copilului la cunoaştere.
Pentru a oferi o egalitate de șanse tuturor copiilor, noi ca educatori trebuie să conlucrăm cu părintele astfel:
- vom manifesta ACCEPTARE, respectând fiecare copil ca un dar aparte de la Dumnezeu. O exigenţă educativă majoră pentru părinţi și educatori este de a accepta şi iubi copilul aşa cum este, indiferent de calităţile şi defectele sale. Şi cuvintele lui Andre Berge sunt deosebit de elocvente: “Şi dacă din întâmplare semănăm cu o găină care a clocit un ou de raţă, se cuvine să facem din puiul ieşit, cea mai izbutită raţă din lume şi nicidecum o raţă care să lase impresia că este un pui de găină nereuşit”.
- vom asculta cu ATENŢIE copilul, ori de câte ori este nevoie, iar dacă eşti ocupat spune-i cu dragoste: „Acum sunt foarte ocupat(ă), dar imediat ce termin, voi asculta ce vrei să-mi spui”. Copilul va fi asigurat de educator că va fi ascultat imediat ce își va termina activitatea cu un alt copil ce are nevoie mai mare de atenție.
- vom oferi IUBIRE indiferent de modul de comportament (ascultător sau nu), şi copilul să simtă acest lucru printr-o purtare blândă şi consecventă din partea noastră a educatorilor.
- vom acorda ÎNCREDERE. În primul rând, încrederea este esenţială, dacă vrei să-i înveţi pe copii să îşi abordeze singuri problemele (căutând ajutor şi sfat când este nevoie) şi să ia propriile decizii. Copilul va dobândi această experienţă, dacă îi arăţi că ai încredere în el, în ceea ce priveşte luarea unor decizii potrivite vârstei lui. Al doilea motiv pentru care un copil are nevoie să i se acorde încredere este acela că, astfel, el învaţă să-şi asume responsabilităţi şi responsabilitatea propriului comportament[1]. Al treilea motiv important pentru care copiii au nevoie să li se acorde încredere este acela că această încredere le dovedește că îi preţuim şi ne bizuim pe ei, lucru care, la rândul său, le întăreşte încrederea în ei înşişi. Este responsabilitatea copilului să împlinească această aşteptare şi să fie demn de încrederea care i s-a acordat.
- vom determina copiii să EXPERIMENTEZE ei înşişi viaţa. Ei trebuie să se miște, să exploreze, să se joace, să fie ei înşişi. Un vechi proverb chinezesc spune: „Când aud, uit. Când văd, îmi aduc aminte. Când fac, învăţ.” Indiferent de vârstă, copiii trebuie să fie liberi să se implice în mod activ în procesul învăţării.
- vom conștinetiza copiii, că au nevoie să facă MIŞCARE. Copiii, învaţă prin propriile mişcări. Aşezarea unei temelii sănătoase, în ceea ce priveşte capacităţile fizice ale copilului, s-a dovedit a fi o premisă importantă pentru deprinderea unor abilităţi predominant intelectuale, cum ar fi cititul.
La vârsta preşcolară se pun bazele personalităţii copilului, se schiţează primele trăsături caracteriale positive generate de joc, sau de alte activităţi colective: iniţiativă, independenţă, stăpânire de sine, hărnicie, perseverenţă, etc.
- vom conduce copiii să EXPLOREZE. La copilul mic, mintea este la fel de activă pe cât îi este corpul. El este curios: vrea să descopere cum funcţionează lucrurile, unde se află ele şi cum se simt la pipăit. Combinând nevoia de mișcare a copilului cu cea de cunoaștere, îl vom putea conduce către o atitudine cercetătoare, exploratoare, încununată de descoperiri. Un comentariu de genul: „Privește, copacilor le dau frunzele”, nu-i va stimula curiozitatea la fel de mult ca o remarcă precum: „Vezi, ramurile acestui copac arată altfel. Mă întreb de ce?” sau „Oare am putea apleca ramura aceasta?”, „Mă întreb cum se simte un mugur la pipăit?”, „Oare cum miroase? Ce gust are?” Copiii au nevoie să se exprime. Copiii comunică, atât prin cuvinte, cât şi prin acţiuni. Copiii au nevoie să li se vorbească, au nevoie să fie, la rândul lor, ascultaţi şi au nevoie să fie încurajaţi să comunice. Ei nu au nevoie de un educator care să vorbească tot timpul, deoarece copiii (și adulţii, de asemenea) reţin doar o parte din ceea ce aud.
Copiii au nevoie SĂ SE JOACE. Adesea, adulţii privesc jocul copiilor ca fiind un timp pierdut. Jocul este considerat ca fiind munca, activitatea de bază a copilului, având numeroase funcţii: de relaxare, de adaptare la ambianţă, de umanizare, de educaţie socială şi morală, terapeutice, sursă de bucurie şi optimism, ancorându-l puternic pe copil în realitate. Cu siguranţă este laboratorul lui de studiu. Prin joc, copilul învaţă despre lumea din jurul său. El învaţă cum să se raporteze la oameni, cum să intre în relaţie cu prietenii de joacă şi cu adulţii de lângă el. El învaţă despre rolurile adulţilor (mamă, tată, învăţătoare, etc.) şi are posibilitatea să-și testeze ideile şi să-şi încerce metodele, într-un mediu lipsit de orice ameninţare.
Copiii au nevoie să fie ÎNVĂŢAŢI. Pentru o învăţare eficientă, o condiţie obligatorie pentru noi ca educatori, este aceea de a şti bine şi de a înţelege clar ce vrem să-i învăţăm pe copiii noştri. Responsabilitatea le revine profesorilor, deoarece ei stabilesc subiectul, aleg stilul şi controlează vorbitorul.
Copiii au nevoie de STIMULARE. Învăţarea se realizează mai uşor atunci când se îmbină cele două obiective: (1) sarcina pe care i-o încredinţezi copilului trebuie să fie suficient de simplă, încât să o poată îndeplini singur, fără prea mult stres; (2) în același timp, sarcina încredinţată trebuie să fie suficient de dificilă, încât să-l determine pe copil să-şi pună la lucru talentul, cunoștinţele şi imaginaţia pentru a o putea duce la bun sfârşit. Pentru aceasta părinţii şi educatorul, trebuie să practice stilul sarcinilor eşalonate, stil care oferă copiilor şansa de a-şi finaliza activităţile începute, gustând astfel din bucuria succesului. Acest echilibru delicat, între prea simplu și prea dificil, oferă stimulentul de care au nevoie copiii, pentru a face din învăţare şi joacă niște ocazii generatoare de creștere.
„Este aşa de greu, când trebuie să..., şi aşa de uşor, când ai o motivaţie”, spunea Annie Gottlier, iar eficienţa maximă în motivarea elevilor se poate obţine atunci când este cunoscut stilul de stimulare preferat al fiecărui elev:
Factorul „Plăcere”: defineşte elevii puternic motivaţi de curiozitate, plăcerea de a lucra şi de a se exprima prin ceea ce fac, pot fi atât de absorbiţi de ceea ce fac, încât uită de toate, preferă să-şi stabilească singuri obiectivele şi activităţile, vor să experimenteze ceva nou, să înveţe din ceea ce fac, adoră ceea ce fac.
Factorul „Provocare”: defineşte elevii puternic motivaţi de probleme noi, dificile, complexe, preferă activităţile care le solicită abilităţile intelectuale sau motorii; preferă sarcini slab structurate şi să decidă ei asupra strategiilor de lucru.
Factorul „Recunoaştere”: defineşte elevii puternic motivaţi de recunoaşterea oferită de ceilalţi. Aceştia sunt sensibili la aprecierile colegilor, profesorilor sau familiei, tind să aprecieze succesele prin referire la ceilalţi, preferă ca profesorul sau părintele să-i stabilească clar ce are de făcut (obiectivele învăţării) şi modalităţile de lucru.
Factorul „Recompensă”: defineşte pe cei puternic motivaţi de recompensă pe care o vor primi pentru munca lor, au mereu în minte obiective ca notă sau premii şi sunt capabili de un efort susţinut pentru a le obţine, preferă sarcini şcolare clar formulate.
Câteva sugestii „motivatoare”!
- gratificaţi progresele Recunoaşteţi meritul unui elev şi recompensaţi fiecare reuşită, fiecare progres, chiar dacă sunt modeste, mai ales dacă vin de la elevi cu rezultate mediocre sau slabe.
- oferiţi feedback predominant pozitiv Exprimaţi-vă încrederea în capacitatea şi resursele unui elev, chiar şi atunci când rezultatele sunt slabe, insistaţi pe sublinierea aspectelor pozitive, evitaţi critica moralizatoare şi sarcasmul, ignoraţi performanţele slabe şi gratificaţi-le pe cele bune.
- stimulaţi autocunoaşterea Ajutaţi elevii să se cunoască mai bine şi să se autoevalueze corect, propuneţi activităţi bazate pe interacţiune în grup, pe autodezvăluire personală şi oferirea de feedback din partea celorlalţi, facilitaţi conştientizarea aspectelor pozitive ale personalităţii elevului.
- facilitaţi asumarea obiectivelor Încurajaţi elevii să-şi propună atingerea unor obiective ambiţioase, dar realizabile, urmăriţi progresele şi încurajaţi-i să accepte noi provocări şi obiective pe termen lung.
- creaţi aşteptări pozitive Obişnuiţi elevii să se definească în temeni pozitivi, insistaţi pe calităţi şi aptitudini, nu pe defecte, facilitaţi crearea unor aşteptări pozitive cu privire la evoluţia lor viitoare şi reuşita lor.
Un profesor preocupat de calitatea şi durabilitatea cunoştinţelor predate va trebuie să favorizeze o situaţie de învăţare aprofundată şi să descurajeze situaţiile de învăţare superficială, de suprafaţă, orientată spre simpla reproducere a cunoştinţelor rupte de realitatea cotidiană. O situaţie de învăţare strategică, în combinaţie cu o situaţie de învăţare aprofundată conduc la o asociere excelentă a rezultatelor şi calităţii învăţării.
NU CĂLCAŢI PANSELUŢELE[2]
Maestrul Grădinar mi-a spus cândva:
„Lasă panseluţele să crească în grădina Mea.”
Apoi, mi-a înmânat cazmaua şi a continuat:
„Ai grijă de ele până Mă-ntorc! Vin îndat’.”
„Dar, Doamne, eu nu ştiu cum să am grijă de ele.
Sunt atât de firave, atât de fragile.
Şi eu n-am mai avut niciodată pansele!
Încredinţează-mi un trandafir –
ghimpii îl vor proteja
de nepriceperea şi de stângăcia mea.
Încredinţează-mi o lalea –
Stă îngropată în siguranţă sub iarbă, până trece
Iarna cea grea, vremea cea aspră şi rece,
Ca mai apoi să răsară
În înmuguriri de primăvară.
Încredinţează-mi o iederă,
ai cărei cârcei
se agaţă şi ei
de alţii, de ce pot,
ca să găsească suport.
Dar, Doamne, panseluţe?
Ele nu au nici ghimpi, nici bulb, nici cârcei.
Nu-mi da panseluţe! Dă-mi altceva, orice vrei!”
Dar Grădinarul nu mă asculta,
deci, mi-am schimbat şi eu rugăciunea, aşa:
„Bine, Doamne.
Voi avea grijă de panseluţe de-acum,
dar spune-mi Tu cum.”
Şi Dumnezeu mi-a spus:
„Udă-le cu dragoste,
Pliveşte-le cu hotărâre şi bine,
lasă-le să se încălzească la lumina din sufletul tău, din tine.”
„Asta-i tot?”
„Mai este un singur lucru, dar foarte important:
Cât de frumos vor înflori
şi cât de minunat
depinde de tine –
de cât de uşor le atingi
de cât le îngrijeşti de bine.
Așa că, umblă cu grijă
printre micuţii Mei. Nu uita unde eşti!
Nu călca
pe panseluţe, să nu le zdorbești.”
Amintindu-mi cuvintele Maestrului Grădinar,
am pornit înainte,
pentru a-mi aduce la îndeplinire partea mea de lucru,
murmurând în şoaptă această rugă fierbinte:
„O, Doamne,
Dă-mi cuvinte blânde,
mâini blânde
şi picioare blânde,
Ca să nu calc peste panseluţele plăpânde”.
Bibliografie:
1. Alexandrescu, Institutor Cecilia, Principiile Pedagogiei Freinet, în rev. Educaţia Plus, Universitatea “Aurel Vlaicu”, nr. 5, 2007.
2. Bontaş, Prof. Univ. Dr. Ioan, Pedagogie, ed. a III-a, Editura All, Bucureşti, 1996
3. Comenius, Jan Amos, Didactica Magna, trad., note, comentarii şi studiu introductiv de Prof. Univ. Dr. Iosif Antohi, Bucureşti, 1970
4. Călineci, Marcela Claudia, Păcurari, Otilia Ştefania, Cunoaşterea elevului, Ed. Educaţia+, Bucureşti, 2009.
5. Creţu, Daniela, Nicu, Adriana, Mara, Daniel, Pedagogie – Formarea iniţială a profesorilor, Editura Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, 2005.
6. Crăciunescu, Prof. Mariana Promovarea egalitatii de șanse în educație. Repere teoretice, material elaborat de în cadrul proiectului POS DRU/87/1.3/S/62339.
7. Dicţionar de Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
8. Dvorski, Monica, Otilia Păcurari, Emilia Florescu, Predarea interactivă centrată pe elev – Seria învăţământ rural, Educaţia 2000+, Bucureşti, 2005.
9. Jinga, Ioan, Istrate, Elena, Manual de Pedagogie, Editura ALL, Bucureşti, 2001
10. Kuzma, Kay, Înţelege-ţi copilul, Casa de Editură Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2003.
11. Locke, John, Educaţia morală, în Cîteva cugetări asupra educaţiei, trad., studiu, note şi comentarii de Mioara Cimpoieş, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
12. Mecu, Carmen-Maria, Eu, Profesor? Eu?... Profesor! Introducere în psihologia educaţiei, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2003.
13. Plugaru, Liviu, Pavalache, Mariela coord., Educaţie Interculturală, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2007.
14. Radu, Ioan T., Invăţămantul diferenţiat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
15. Salomé, Jacques, Mami, tati, mă auziţi?, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2007.
16. Smith, Rene Rogelio, Procesul pedagogic – Agonie sau renaştere O abordare din perspectivă biblică, EITA, Cernica, 2005.
prof. Chira Nicolae
[1] Un exemplu emoţionant cu privire la modul în care răspund copiii la încredere îl avem din partea unei fete care învaţă la o școală particulară, specializată în reeducarea și reabilitarea copiilor incorigibili. Această fată, în vârstă de 11 ani, activa pe post de ghid, pentru un grup care vizita școala. Vizitatorii au fost impresionaţi de modul în care i-a condus și de explicaţiile pe care li le-a oferit. Unul dintre bărbaţii din grup și-a exprimat încântarea în faţa directorului școlii, spunând: „Fata aceasta este minunată! Este atât de responsabilă! Are atât de multe lucruri minunate de spus cu privire la şcoală!” „Cu două săptămâni în urmă”, îi răspunde directorul, „fata aceasta a fost trimisă la mine după ce fusese dată afară din şcoală de opt ori. Incorigibilă. Cu toate acestea, noi i-am acordat încredere și i-am încredinţat responsabilitatea de a fi ghidul şcolii. Probabil că, pentru prima dată în viaţă, ea s-a simţit stimulată de încrederea acordată şi a răspuns printr-un comportament responsabil”, apud Kay Kuzma, Înţelege-ţi copilul, Casa de Editură Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2003, p. 17
[2] Kay Kuzma, Înţelege-ţi copilul, Casa de Editură Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2003, pp. 134-135